Umor cazon (1)

Fiind la început de drum, nu mi-am propus ca să vă sperii sau să vă alung.
Dimpotrivă, doresc să vă apropii şi mai ales, să vă trezesc interesul.
Care credeţi că este cel mai simplu şi eficient mod prin care aş putea să-mi ating acest scop?
Desigur, un banc bun.
Pentru că nu costă nimic şi face cât un medicament scump, căci te face să râzi.
Sau să zâmbeşti măcar.
Cele două, râsul şi zâmbetul, fiind, după părerea mea, cel mai bun semn că o persoană se simte bine şi este un om bun.
Aşadar, la tROfi, veţi găsi şi bancuri. (Pozele constituie bonus!)
Ca cele de mai jos:
***
Un soldat se întoarce din permisie. În vagon, alături de el, stă o tânără domnişoară. Soldatul îşi deschide traista, scoate pâinea, slănina, brânza şi le taie bucăţi mici, făcându-şi "soldăţei". Tânăra domnişoară începe să saliveze de poftă şi când nu se mai poate abţine, îi spune soldatului:
- Nu vă supăraţi, domnule soldat, mi-e aşa o poftă! Nu-mi faceţi şi mie un soldăţel?
- Ba cum să nu, aşteptaţi numai să termin de mâncat!

- De ce ai refuzat avansarea?
- Nu cred că mi-ar plăcea un grad mai mare decât cel de caporal, răspunse soldatul întrebat, celuilalt. Vreau să-mi mai păstrez măcar câţiva prieteni.

Mi-au trebuit patruzeci de ani ca să constat că nu am niciun talent pentru militărie.
- Doamne Sfinte! Şi ce-ai făcut?
- Era prea târziu să mai pot face ceva. Ajunsesem general de divizie.

- Ce-i cu tine la spital, soldat?
- Voiam să termin cu armata, aşa că m-am prezentat la comandant spunându-i că sunt Napoleon.
El a încuiat uşa, m-a prins în braţe şi mi-a spus că e Josefina.